24 ianuarie | Unirea Principatelor şi povestea mai puţin cunoscută a lui Alexandru Ioan Cuza

Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud şi est de Carpaţi.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar şi, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860 şi la Bucureşti, în 1864.

Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea. Mai puţin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieţi.

Iată cum arată Hronicul vieţei, dragostelor şi patemilor lui Vodă Cuza, aşa cum au fost ele:

La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în judeţul Iaşi), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia. Acolo, Vodă visa să-şi afle liniştea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt şi mare vistiernic. La moartea lui Săndulache, moşia şi castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturza, vărul său.

Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile şi jocul de cărţi. Spre bătrâneţe, în Costache a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghioliţa Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-şi abandonase soţul la Constantinopol şi după ce-şi găsise o vreme consolarea în braţele cneazului rus Muhanov. Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghioliţa, iar aceasta a spus "da", cu gândul la averea bătrânului.

După săvârşirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-şi dorea de la Marghioliţa. Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soţie era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iaşului şi mai ales cu chipeşul boier Nicolae Roznovanu.

Nemaiputând suporta umilinţa, Costache a decis să se mute, cu Marghioliţa, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache şi-a luat nevasta şi s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat şi acolo. La fel s-au petrecut lucrurile şi la Moscova, Varşovia, Sankt Petersburg.

Aproape ruinat de prea desele mutări şi de jocul de cărţi, Costache a decis s-o ascundă pe Marghioliţa la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache. Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuţi, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliţă.

A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele şi s-a trezit faţă în faţă cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împuşcat pe unul dintre arnăuţii Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul. Marghioliţa s-a desfătat în acea noapte şi încă după aceea în braţele tânărului său amurez, cu care s-a şi căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliţei s-a petrecut în anul 1847.

Urmare a acestei duble drame, răpirea nevestei rele de muscă şi moartea fiului său cel mare, Costache Sturza şi-a pierdut minţile.

Acum să ne întorcem acolo de unde am plecat, adică la anul 1862, an la care Cuza Vodă a cumpărat Ruginoasa. Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza, soţia domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeştilor (era nepoată a nefericitului Costache cel încornorat).

Doi ani au durat lucrările de renovare desfăşurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza şi, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-şi dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă şi bucurie.

Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza îşi făcea de lucru şi cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.

Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soţiei sale Elena doi copii, amândoi fiind fructul iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Elena a consimţit să-i adopte pe amândoi.

La 1866, Cuza a fost detronat şi alungat din ţară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-şi mai revadă ţara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de doamna sa, Elena.

La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.

În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, şi-a zburat creierii.

Peste numai un an, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunţe la tron şi l-a alungat din ţară pe tatăl fostului său soţ. Urmare a acestei poveşti de amor s-a născut, la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârşit din viaţă în chinuri cumplite, la 1953, în închisoarea politică de la Sighetu Marmaţiei.

Pe patul de moarte, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut. La 1944, însă, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde odihnesc şi acum.

Elena Cuza i-a supravieţuit soţului său: s-a stins din viaţă la anul 1909, la Piatra Neamţ. Dorinţa sa a fost să fie înmormântată la Soleşti (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta. Restul e istorie.  Mediafax